Livada de cireși - 2

Livada de ciresi - 1

…în drumul lui grăbit spre piață s-a oprit totuși in fața unei vitrine. O rochiță diafană bleu ca cerul statea atârnată pe un manechin. Se gândea cât de bine i s-ar fi potrivit ochilor ei cărpui. Atât de căprui. Magazinul era închis așa că oftă si plecă grăbit mai departe.

O să-și ia câteva roșii si o bucată de branză. Nu avea poftă de mâncare când îi era dor.

Trebuia să se apuce serios de lucru. Inspirația vine lucrând. Oare așa să fie? Trebuia sa găsească ceva cu care să să se încurajeze. O idee, un gând, o îmbrățișare…Îmbrățișare…

Ieri au stat și-au vorbit o grămadă. Despre mătușa și mâțele ei siameze, despre galbenul senegal pe care

l-a comandat și nu mai vine…despre portretul pe care nu vrea să i-l arate încă, despre aerul condiționat si ploaia din week-end…Au vorbit. Vorbea și se întreba în același timp de ce oare întreaga lui ființă ar fi cuprins-o in brațe. De ce oare fiecare celulă creștea, se mărea uimitor intr-o încercare disperată de a o inspira adânc…ascunzând-o în sân? Dar de ce nu a făcut-o ? Ce l-a oprit? Ce era defapt acel zid invizibil dintre ei?

Respectarea intimității celuilalt? Intimității sufletești …Asta să fie oare? Nu pot să dau buzna în sufletul tău, chiar dacă ușa e deschisă… poate ai uitat să o inchizi… Și mi-e teama să nu te superi . Dar aș putea să bat…Teamă… Teama e sursa tuturor limitărilor noastre. Să fie frica de a fi respins? Sau frica de a nu se deschide pe Sine prea tare…?

Pierdut în gândurile lui tânărul nu observă că picioarele nu l-au dus acasă și că urca grăbit cu o plasă în mână către livada de cireși de pe deal…

Privirea

Femeia trecută de patruzeci de ani mergea agale pe marginea drumului, pierdută în gândurile ei. Era îmbrăcată, din nou, în negru, cu o fustă largă și o cămașă de mătase fină încheiată prost la nasturii de sus, văzându-i-se pliul unui sân care salta discret în timp ce mergea. Cu toate ca anii trecuseră peste trupul ei, era o femeie frumoasă. Cu trăsături aristocrate, cu frunte lată, privire vie si buze subțiri. Avea o frumusețe puțin obraznică dar și dulceagă în același timp.

O combinație ciudată. Părul îi era negru, lung până la talie, iar tenul măsliniu. Ochii ageri priveau undeva în zare plimbându-se pe valurile de la orizont. Incălțată cu niște sandale fine de șireturi, se împiedică și călcă un pic pe fustă trezindu-se din visare. Mai avea puțin. Drumul prăfuit cotea luând-o în jos spre plajă. Așa că se grăbi îndreptându-se către niște stânci ce ieseau din apă cam la zece metri de țarm. Își ridică fusta cu mâinile merse prin valuri și se urcă pe o piatră. De-acolo apusul și gândurile parcă se vedeau mai bine.

Simțea încă urma buzelor lui tinere pe sânul drept. Stătea acolo stigmatizată parcă, de cateva zile. De când s-au văzut ultima oară. Ca și privirea lui, candidă, de copil neajutorat… privirea aia blocată, timidă, mută și cerșetoare care ca lama unei săbii perfect ascuțite trecea alunecând ușor, fără să simtă nimic, prin osul sternului direct în suflet, acolo unde-i moale…si ramănea acolo zile întregi. Se cuibărea în căldura inimii ei și implora parșiv să nu fie dată afară. Azi se hotărâse să o trimită pe mare. Urma buzelor urma să o mai păstreze încă o zi, dar privirea trebuia sa plece acum, odată cu apusul. Știa că “trebuie” e doar o amăgire, dar și privirea era, așa că se potriveau. Oftă adânc, zâmbi, se ridică si o luă agale printre valuri către mal.

Cu o fustă udă si grea o femeie frumoasă, trecută de patruzeci de ani urca incet dealul…

Livada de ciresi

In camaruta din mansarda soarele intra direct din tavan prin fereastra rotunda. S-a chinuit toata dimineata sa-si adune fortele. Mainile ii tremurau de cum apropia pensula de panza.... nu putea picta nimic. O astepta. Frustrarea crestea, cercul vicios se invartea iar ea intarzia. Mana nu reusea sa articuleze nici o tusa. Iar sufletul clocotea. De emotii pure. Care nu se linisteau decat pe panza. Panza pentru ea. Ea nu-i intelegea picturile dar nu asta conta. Era fascinat cum o emotie naste alta. Conta ca din emotia lui se nastea frumosul...si bucuria era dubla. A emotiei din suflet si a emotiei din fata panzei.

Era un barbat tanar cu ten masliniu si ochi negri. Avea vre-o treizeci de ani, o postura dreapta - oarecum impunatoare si trei nasturi descheiati - intrezarindu-i-se pieptul masculin. Avea ceva seducator.

Obisnuia sa picteze povesti. Cateodata cuvantul e greu de gasit asa ca de cele mai multe ori isi picta sufletul sperand absurd ca cineva odata ii va "citi" picturile. Cuvintele ii erau insuficiente pentru a descrie cum s-a simtit pierdut in privirea ei usor timida. Nici el nu o prea intelegea. E greu sa te inteleaga ceilalti atunci cand nici tu nu te intelegi pe tine.

Era o femeie tanara delicata, sensibila, cu ochi caprui- deschis si par saten usor carliontat. Parea de-o varsta cu el. Isteata, cocheta, isi schimba cu usurinta privirea agera intr-una candida si rugatoare. Invatata din copilarie ii placea sa fie rasfatata substituind usor persoanele apropiate tiparul matern -considerand firesc sa fie ocrotita. Cucerea cu aerul copilaresc si neajutorat.

Vesnic bulversat de aerul ei dezinteresat si superficial tanarul se inchidea uneori in lumea lui incercand sa-si inteleaga propriile trairi.

- Buna, saluta ea degajat, punand o cana pe masa. Ti-am adus cafea.

- Buna, buna, ce faci, ai venit? "Mi-a fost dor de tine"- ar fi vrut sa spuna dar ceva il oprea mereu...temerile, complexele si paradigmele invatate atent din experientele celorlalti sau poate atitudinea rece si distanta ce-o afisa dom'soara.

- Nu.Un "nu" sigur si ferm urmat de un chicotit.

- Iar te chinui cu pictatul? Ce faci azi?

- Asta as vrea sa stiu si eu, spuse el razand cu pofta.Vino si vezi.

Pe panza nu erau decat cateva tuse roz de instensitati diferite, nedefinite bulversate parca, asteptandu-si conturul...

Acum ii putea simti parfumul si apoape instantaneu gustul ei in gura... Intotdeauna apropierea dintre ei magnetiza aerul...Putea fi doar o proiectie a emotiilor lui reflectate in afara...Sau nu.

Cunoasterea celuilat e grea mai ales atunci cand esti novice si in cunoasterea de sine.

El intoarse capul spre ea odata cu raspunsul si ii intalni privirea. O privire pierduta undeva departe in sufletul lui. Sau al ei. Nu se stie. Acea privire in care el se pierdea constient intr-o poveste cu inorogi. Acea privire in care el citea ce cuvintele nu spusesera vreo-data si nici nu vor spune. Sau poate se citea doar pe Sine. De frica sa nu gaseasca drumul inapoi tranti o replica la nimereala, ba chiar glumeata, incercand sa para complet conectat la realitate. Care realitate?

- Cred ca te pictez pe tine!

- Roz??? Niste pete roz ? Atat sunt eu? Ha! se intoarse ea cu un aer de copil bosumflat.

- Ai dreptate, esti mult mai mult, mea culpa, fugi pana jos si adu-mi albastrul …iti lipseste semnatura mea! spuse el si rase cu pofta.

- “…semnatura mea, semnatura mea” …ingana ea strambandu-l si zambi coborand scarile.

…iar el ramase pierdut in rozul de pe panza.

“… ce-mi veni sa-i zic ca o pictez pe ea? Fara sa stie i-am zis adevarul. Fara sa stiu. Noroc ca nu-si da seama. Sau ne-noroc? Pe cine mint? De fapt ma pictez pe mine - cel din Ea. La naiba…”

Fricile, temerile si toate complexele adunate intr-o viata de om se stransesera acum cerc in jurul lui si radeau cu pofta.

- Uite albastrul pentru semnatura TA, spuse ea lasand un botic dragalas si apoi zambi.

Zambi cu acel zambet al ei. Larg. Senin. Dulce. Se topi in zambetul ei. Zambi si el, cu tot sufletul. Zambeau si se priveau intr-o clipa suspendata in timp. Ascuns in spatele unei cereri nespuse, astepta sa fie sarutat. Dar stia ca nu se va intampla. Intotdeauna ea era inconjurata de un zid …nevazut ochiului. Doar inimii. Un zid ce-i bloca lui unele cuvinte ca : “dor”, “drag”, “hai sa…”.

De obicei copilul din ea primea fara sa ceara. Sau cerea in gluma ranzand apoi de ea. Asa se invatase sa evite un refuz, o frustrare din teama de a nu fi cumva respinsa. Toti facem asta intr-o masura sau alta. Se invatase probabil sa ia viata. Nu sa o traiasca cu responsabilitatea propriei fericiri - sau nefericiri. Doar sa o ia asa cum i se oferea. Fara prea multa initiativa , fara imaginatie...

Asa ca o saruta. Cu curaj. Pierzandu-se pe buzele ei moi si parfumate. Fiind pentru o clipa El. Curat fara frici, asa cum isi dorea. Sa fie ce simte si nu ce gandeste. O saruta cald cu bratele curpinse dupa-gat. Ea prinzadu-i obrajii in palme. Un sarut moale, dulce, catifelat, degustat pe’ndelete printre rasuflari tandre.

Cu o privire cetoasa ea ii spuse:

- Ti s-a racit cafeaua.

- Pfiu! Ce ma fac eu cu tabloul asta? spuse el zambind, incercand sa mai pastreze putin din dulceata care incet- incet disparea dincolo de acel zid nevazut…

- Trebuie sa plec sa-mi cumpar un laptop nou. Ala vechi s-a busit de tot. Vorbim cand termim, striga ea din capul scarii, poate pana atunci imi arati si mie portretul…

El zambi si lua o pensula uitandu-se pierdut la panza…

***

…parea ca soarele tot, apunea in camaruta din mansarda. Prin fereastra patrundea un fascicol mare si rotund de lumina rosiatica facand micile particule de praf din aer sa straluceasca miraculos. In atmosfera calda florile de cires roz de pe panza pareau ca se desprind plutind in lumina…

Despre mine...

Cateodata nevoia de a fi eu insami ma strange pur si simplu de gat. Sunt atat de obosita... prea obosita ca sa ma mai tem. Sunt si astfel de momente cand iti vine sa te dezbraci si sa stai gol in mijlocul pietei. Gol de orice frustrare, gol de frici si de complexe, gol de parerile celorlati care-ti ciorovaiesc galagioase in urechi ne-lasandu-ti nici o clipa de liniste.

Te vrei doar pe Tine. Asa cum te-a facut mama. Inainte sa auzi primul sunet, inainte de a invata cum sa-ti calibrezi zambetul dupa a-l celorlati. Inainte...

Sa-ti asumi puterea de a cere si de a accepta raspunsul cu responsabilitatea propriei fericiri.

...sa stai singur si cu curaj sa-ti dai jos mantia "impenetrabila" de superman pentru a-ti privi vanataile. Dar fara parere de rau si fara judecata. Pentru ca cel ce te-a batut cu palma pe umar nu avea de unde stii cat de fina e pielea ta si ca mantia ta e doar o carpa imprimata.

De frica sa nu suferim ne imbracam intr-un costum fals de putere care nu numai ca nu ne protejeaza ci mai tare ne expune prin aparenta sa.

...sa stau in liniste si tacere, asa cu inima la vedere tanjind dupa atentie si tandrete.

Prin intermediul povestilor putem spune lucrurile nespuse