In camaruta din mansarda soarele intra direct din tavan prin fereastra rotunda. S-a chinuit toata dimineata sa-si adune fortele. Mainile ii tremurau de cum apropia pensula de panza.... nu putea picta nimic. O astepta. Frustrarea crestea, cercul vicios se invartea iar ea intarzia. Mana nu reusea sa articuleze nici o tusa. Iar sufletul clocotea. De emotii pure. Care nu se linisteau decat pe panza. Panza pentru ea. Ea nu-i intelegea picturile dar nu asta conta. Era fascinat cum o emotie naste alta. Conta ca din emotia lui se nastea frumosul...si bucuria era dubla. A emotiei din suflet si a emotiei din fata panzei.
Era un barbat tanar cu ten masliniu si ochi negri. Avea vre-o treizeci de ani, o postura dreapta - oarecum impunatoare si trei nasturi descheiati - intrezarindu-i-se pieptul masculin. Avea ceva seducator.
Obisnuia sa picteze povesti. Cateodata cuvantul e greu de gasit asa ca de cele mai multe ori isi picta sufletul sperand absurd ca cineva odata ii va "citi" picturile. Cuvintele ii erau insuficiente pentru a descrie cum s-a simtit pierdut in privirea ei usor timida. Nici el nu o prea intelegea. E greu sa te inteleaga ceilalti atunci cand nici tu nu te intelegi pe tine.
Era o femeie tanara delicata, sensibila, cu ochi caprui- deschis si par saten usor carliontat. Parea de-o varsta cu el. Isteata, cocheta, isi schimba cu usurinta privirea agera intr-una candida si rugatoare. Invatata din copilarie ii placea sa fie rasfatata substituind usor persoanele apropiate tiparul matern -considerand firesc sa fie ocrotita. Cucerea cu aerul copilaresc si neajutorat.
Vesnic bulversat de aerul ei dezinteresat si superficial tanarul se inchidea uneori in lumea lui incercand sa-si inteleaga propriile trairi.
- Buna, saluta ea degajat, punand o cana pe masa. Ti-am adus cafea.
- Buna, buna, ce faci, ai venit? "Mi-a fost dor de tine"- ar fi vrut sa spuna dar ceva il oprea mereu...temerile, complexele si paradigmele invatate atent din experientele celorlalti sau poate atitudinea rece si distanta ce-o afisa dom'soara.
- Nu.Un "nu" sigur si ferm urmat de un chicotit.
- Iar te chinui cu pictatul? Ce faci azi?
- Asta as vrea sa stiu si eu, spuse el razand cu pofta.Vino si vezi.
Pe panza nu erau decat cateva tuse roz de instensitati diferite, nedefinite bulversate parca, asteptandu-si conturul...
Acum ii putea simti parfumul si apoape instantaneu gustul ei in gura... Intotdeauna apropierea dintre ei magnetiza aerul...Putea fi doar o proiectie a emotiilor lui reflectate in afara...Sau nu.
Cunoasterea celuilat e grea mai ales atunci cand esti novice si in cunoasterea de sine.
El intoarse capul spre ea odata cu raspunsul si ii intalni privirea. O privire pierduta undeva departe in sufletul lui. Sau al ei. Nu se stie. Acea privire in care el se pierdea constient intr-o poveste cu inorogi. Acea privire in care el citea ce cuvintele nu spusesera vreo-data si nici nu vor spune. Sau poate se citea doar pe Sine. De frica sa nu gaseasca drumul inapoi tranti o replica la nimereala, ba chiar glumeata, incercand sa para complet conectat la realitate. Care realitate?
- Cred ca te pictez pe tine!
- Roz??? Niste pete roz ? Atat sunt eu? Ha! se intoarse ea cu un aer de copil bosumflat.
- Ai dreptate, esti mult mai mult, mea culpa, fugi pana jos si adu-mi albastrul …iti lipseste semnatura mea! spuse el si rase cu pofta.
- “…semnatura mea, semnatura mea” …ingana ea strambandu-l si zambi coborand scarile.
…iar el ramase pierdut in rozul de pe panza.
“… ce-mi veni sa-i zic ca o pictez pe ea? Fara sa stie i-am zis adevarul. Fara sa stiu. Noroc ca nu-si da seama. Sau ne-noroc? Pe cine mint? De fapt ma pictez pe mine - cel din Ea. La naiba…”
Fricile, temerile si toate complexele adunate intr-o viata de om se stransesera acum cerc in jurul lui si radeau cu pofta.
- Uite albastrul pentru semnatura TA, spuse ea lasand un botic dragalas si apoi zambi.
Zambi cu acel zambet al ei. Larg. Senin. Dulce. Se topi in zambetul ei. Zambi si el, cu tot sufletul. Zambeau si se priveau intr-o clipa suspendata in timp. Ascuns in spatele unei cereri nespuse, astepta sa fie sarutat. Dar stia ca nu se va intampla. Intotdeauna ea era inconjurata de un zid …nevazut ochiului. Doar inimii. Un zid ce-i bloca lui unele cuvinte ca : “dor”, “drag”, “hai sa…”.
De obicei copilul din ea primea fara sa ceara. Sau cerea in gluma ranzand apoi de ea. Asa se invatase sa evite un refuz, o frustrare din teama de a nu fi cumva respinsa. Toti facem asta intr-o masura sau alta. Se invatase probabil sa ia viata. Nu sa o traiasca cu responsabilitatea propriei fericiri - sau nefericiri. Doar sa o ia asa cum i se oferea. Fara prea multa initiativa , fara imaginatie...
Asa ca o saruta. Cu curaj. Pierzandu-se pe buzele ei moi si parfumate. Fiind pentru o clipa El. Curat fara frici, asa cum isi dorea. Sa fie ce simte si nu ce gandeste. O saruta cald cu bratele curpinse dupa-gat. Ea prinzadu-i obrajii in palme. Un sarut moale, dulce, catifelat, degustat pe’ndelete printre rasuflari tandre.
Cu o privire cetoasa ea ii spuse:
- Ti s-a racit cafeaua.
- Pfiu! Ce ma fac eu cu tabloul asta? spuse el zambind, incercand sa mai pastreze putin din dulceata care incet- incet disparea dincolo de acel zid nevazut…
- Trebuie sa plec sa-mi cumpar un laptop nou. Ala vechi s-a busit de tot. Vorbim cand termim, striga ea din capul scarii, poate pana atunci imi arati si mie portretul…
El zambi si lua o pensula uitandu-se pierdut la panza…
***
…parea ca soarele tot, apunea in camaruta din mansarda. Prin fereastra patrundea un fascicol mare si rotund de lumina rosiatica facand micile particule de praf din aer sa straluceasca miraculos. In atmosfera calda florile de cires roz de pe panza pareau ca se desprind plutind in lumina…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu