...câteodată lacrimile mi se transformă în cuvinte. Și așa pot curge libere când vor... Câteodată nu, câteodată ele se lipesc ciorchine de cuvinte îngreunându-le. Iar eu rămân mută...și atunci mută mă așez într-un șezlong și privesc cerul. Cerul atât de albastru, cu bucăti albe de nori, atent modelate, ce stau suspendate nefiresc, sfidând gravitația. Și totuși firesc. Frânturi de poveste ce sunt realitate. Și așa, cuminte, mă așez cu genunchii la piept, într-un colț al inimii mele și aștept ca lacrimile să se usuce si să elibereze cuvintele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu