miercuri, 8 iunie 2011

Uriasul



















…simteam nevoia de a fi cu mine. Stiam ca ma astept undeva in iarba, pe pamantul gol ascultand -mi cuminte inima. Asa ca m-am grabit sa plec …la intalnire. Cu mine.


… pe o scandura pe marginea lacului se odihnea o batranica colorata, cu o bicicleta plina de plase si cu un …pisic. Un pisic mic cu ochi albastri, care mieuna tandru si i se catara pe umar. Am uitat cum il chema, avea un nume tare impozant …pentru statura lui de-o schioapa… se apropia temator de apa, se uita, mieuna contrariat si fugea iar pe umar…


Mi-am pus pulovarul pe jos sub o salcie.Am privit lacul. Si am ametit. Valuri mici veneau spre mine si apoi plecau in larg luandu-ma cu ele…departe… Mi-am pus geanta sub cap si m-am intins pe spate si am privit cerul printre crengile lungi si fine ce se coborau pana deasupra mea. Si se unduiau atat de frumos in vant.


Si am vazut un nor. Ce nu era nor. Era un urias. De ce vad uriasi si castele in nori? De ce vad libelula cum trece razant pe langa privirea mea planand ca un mini-aeroplan deasupra apei…si ratustele cum vorbesc cu bobocii lor? Foarte serios… doua macanituri scurte si toti boboceii se aduna…observat si notat…
…cineva drag imi spunea ca e vorba de perceptie. Privim acelasi lucru dar il vedem diferit. Eu il pot vedea magic, fantastic iar tu simplu, banal… sau invers. Pentru ca suntem diferiti… si fara sa se anuleze reciproc. Fara nici macar sa se contrazica. Pentru ca fiecare perceptie are sistemul ei de referinta. Diferit unul de altul. Asa cum sunt si autorii lor. Oamenii. Eu si Tu… Diferiti si frumosi… fiecare in felul lui.


Uriasul meu de nor e atat de clar …si totusi doar eu il pot vedea. Dincolo de tristetea de moment … uriasul meu e viu tocmai pentru ca eu i-am dat viata …vazandu-l. Si e indeajuns. Nu mai trebuie vazut si de altcineva…pentru ca oricum traieste in inima mea…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu